Se zice că noaptea aparţine poeţilor şi nebunilor. Precum tabloul este poem pentru ochi, poezia este muzica sufletului, este arta de a vorbi pentru a nu spune nimic, dar pentru a sugera totul, şi nu în ultimul rând poate fi o adevărată hrană spirituală. Sunt convins că nu de puţine ori realizăm că nu există destulă poezie în vieţile noastre. Priviţi, fiţi uimiţi şi totodată inspiraţi de ceea ce o tânără poetă poate face, în ciuda dizabilităţilor ei. Aceasta este povestea/autobiografia extraordinară a unei fetiţe mici cu vise mari. Aşadar, v-o prezint pe Jemma Leech. Sau mai bine o las să se prezinte singură:
Sunt Jemma şi sunt nemuritoare!
Muzica este viaţa mea, iar viaţa mea este muzica. Bătăile inimii mele sunt asemenea unui portativ, cu crescendo-uri şi diminuendo-uri, puncte silenţioase şi glissando-uri care-ţi taie răsuflarea. Dar inima mea este un libret, cu o poezie încântătoare şi o rimă arhaică pe care nu le pot deluşi.
Totul a pornit de la o pereche foarte talentată de artişti, Carlo Rizzi şi John Caird, a căror producţie a lui Verdi, “Don Carlos”, a făcut ca răsuflarea mea să se oprească în mod răsunător în septembrie, anul trecut. De parcă întreaga mea existenţă aştepta acea întâlnire şi acea arie de operă. Într-o singură după-amiază ei mi-au arătat sensul vieţii. Toate forţele muzicale s-au reunit pentru a crea o experienţă minunată, doar pentru mine.
Muzica mă poartă la curtea regelui Filip, pe o alee din Verona sau în cele mai îndepărtate colţuri ale Universului, revenind apoi în Londra victoriană, Franţa pe timp de război sau în patria mea de astăzi. Chiar şi în întunericul nopţii, muzica mea radiază, străluceşte şi-mi luminează camera. Niciun sunet nu se aude, dar muzica răsună în mintea mea. Ziua poate fi obositoare, cu luminile ei zgomotoase care perturbă plăcerile simfonice ale minţii mele. Nici dacă aş fi în St. David’s Hall nu aş auzi o muzică mai frumoasă.
Uneori stau trează şi-mi notez pe un “pergament” gânduri pe care doar eu voi avea şansa de a le citi sau auzi vreodată. Concertul meu pentru fagot este multipremiat, iar criticii elogiază Simfonia mea în Si. Poate doar timpul va decide dacă productivitatea mea mozartiană este pentru posteritate sau va fi păstrată de un viitor arhivist. Dar, din moment ce eu sunt singurul judecător şi juriu în mintea mea, concluzia este evidentă (deşi nu neapărat!).
Cuvintele scrise reprezintă pentru mine lipiciul care ţine laolaltă aspectele existenţei mele. Fără cuvinte, toate s-ar prăbuşi în jurul meu, transformând lumina soarelui în cea mai întunecată noapte. Poezia îmi umple sufletul cu nuanţe încântătoare de fericire şi necaz.
Limbajul mi-e vopseaua, iar tastatura mi-e pensula. Cu ajutorul lor pictez tablouri interesante ale vieţii şi imagini pitoreşti ale viitorului. Dar care este viitorul meu?
Mulţi oameni nu-şi pot imagina cum poate exista un creier în acest trup. Ei văd un copil cu dizabilităţi ca pe o jucărie stricată, pe care e mai simplu să o arunci decât să o utilizezi în continuare pentru ceea ce încă mai poate face. Unii oameni se mulţumesc cu a se purta frumos cu trupul, presupunând că înăuntru zace mintea unui copil. Puţini oameni îşi imaginează că în interiorul carcasei mele fracturate se află un oraş întreg de oameni, cu artişti, muzicieni, politicieni, profesori, preoţi şi cosmonauţi, toţi concurând pentru un spaţiu de emisie pe Jemma FM.
Cum poţi, spun ei cu scepticism şi pe un ton discret, citi, scrie şi gândi ca un om normal?! Cu siguranţă e o născocire a mamei tale, şi ar trebui să se oprească.
Ştiţi ceva? Chiar am şi eu un creier şi o minte — imaginaţia lui Dahl, poezia lui Keats, dramele lui Shakespeare, muzica lui Verdi şi toată pasiunea acestora la un loc. O fi distrus trupul meu, dar operele mele au parte de premiere, iar filmele mele sunt câştigătoare de premii Oscar în fiecare noapte. Ei bine, cel puţin în mintea mea aşa e!
Carlo şi John pot vedea dincolo de scaunul cu rotile; ei pot vedea în sufletul meu permiţându-mi să încerc orice, oricât de mult ar ridiculiza oamenii încercările mele.
Nu promit să schimb lumea, dar probabil că muzica sau poezia mea o va face. Într-o bună zi.
Aşadar, Jemma Leech e o tânără poetă în vârstă de 12 ani, şi are un mare talent: scrie nişte poezii absolut incredibile. Ea are un mare handicap fizic, suferă de paralizie cerebrală, o boală incurabilă a creierului care-i limitează capacitatea de a efectua unele activităţi de bază şi de a se deplasa. Cu toate astea, a reuşit să ajungă un autor în toată puterea cuvântului. Autobiografia sa, intitulată “I am Jemma and I am immortal” vorbeşte despre ambiţiile sale în viaţă. Leech, care a crescut în Londra, scrie poezii, şi speră de asemenea să compună şi muzică într-o bună zi. Ea poate comunica doar prin intermediul unui computer. Una din poeziile sale premiate o puteţi citi aici.
Publicat de ykroh 
• 
